In memoriam Marie-Jeanne 

O femeie de o frumusețe, un curaj și o inteligență extraordinară. 

​

Numită și crescută în primii ani de viață de bunica ei franțuzoaică, Marie-Jeanne (Maria) a fost plină de bucurie, impetuoasă, de neoprit și neîngrădită de reguli, standarde sau limite. A fost prima din clasă din școala primară și până la facultate, a dansat, a practicat parașutismul, a fost campioană națională de juniori la atletism și a câștigat un pariu mâncând cele mai multe „spumoase” – prăjituri cu cremă de căpșuni; cred că a mâncat 19. Pe ultima nu a mai reușit să o termine. ​

 

Își dorea să studieze medicina, dar a ajuns inginer constructor – o profesie care i se potrivea de minune, reflectându-i personalitatea rezistentă în fața tuturor provocărilor vieții. A luptat pentru clădiri care să ofere calitate și confort, într-un sistem care încerca să anuleze totul și pe toată lumea. Nu a renunțat niciodată și și-a croit drum prin viață cu glume, umor și o atitudine fermă, lipsită de compromisuri. ​

 

Vorbea cinci limbi străine și nu se temea să învețe una nouă sau să lege conversații prietenoase cu oameni complet necunoscuți. Iubea cărțile și a creat o bibliotecă impresionantă în casa noastră. ​

 

Mama a fost, de asemenea, o ființă extrem de grijulie și caldă. Toți prietenii care ne vizitau ajungeau, în cele din urmă, „în bucătărie”, stând de vorbă cu ea. A lăsat în urmă un „drum de pulovere” pe care le-a tricotat nu doar pentru familia apropiată, ci și pentru nepoți și pentru mulți dintre prietenii mei, din Canada până în sudul Californiei. Când m-am mutat dintr-o parte în alta a Americii de Nord însoțită de un câine și de nu mai puțin de 22 de pulovere lucrate de mama. ​

 

Una dintre amintirile mele preferate ca și copil este ziua în care s-a întors acasă mai devreme decât de obicei: traversa locul de joacă și am văzut-o într-un "câmp de lumina", iar eu am considerat-o cea mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. ​

 

A avut și un spirit de luptătoare, ca o tigroaică: îmi amintesc cum, odată, am fost prinși brusc într-o furtună de zăpadă în timp ce traversam munții cu mașina. Eram copil și priveam cu uimire de pe bancheta din spate: tata conducea cu un calm absolut imperturbabil, în timp ce mama coborâse din mașină, și mergea pe marginea prăpastiei – între mașină și hăul de dedesubt – prin ninsoarea grea, ștergând parbrizul cu mâna, ca să poată tata să conducă;  păreau a fi ore întregi, ghidând și protejând mașina și familia. ​

 

Avea o inteligență matematică și o memorie incredibile; și-a amintit toată viața poeziile învățate în liceu. În timpul pandemiei, am petrecut mult timp înregistrând-o recitând poezii și spunând bancuri. A scris și propriile ei poezii inspirate de fotografiile mele, poezii pline de o sensibilitate pe care am avut privilegiul să o încurajez și să o admir. ​

 

Sunt convinsă că mama s-a născut dintr-o supernovă explozivă: era radiantă, plină de iubire și de o energie debordantă; spunea mereu ce gândea și nu lăsa nimic neterminat. A trăit cu pasiune, cu poftă de viață și cu mult râs. Când a plecat dintre noi, o stea nouă s-a născut pe cer. ​

 

Mama este în continuare alături de noi – râzând, ocrotindu-ne și călăuzindu-ne prin umorul, energia și frumusețea ei inegalabile. Iar noi două mai avem multe proiecte de dus la bun sfârșit împreună. ​

 

Dacă aveți o poveste sau o fotografie pe care ați dori să o împărtășiți, vă rog să-mi scrieți. Ar fi o bucurie să-i refac calea prin intermediul amintirilor pe care le-a lăsat în urmă.